“Confidenţialitatea” mondenă şi discreţia din lumea gamblingului

ianuarie 13, 2011 in Exclusiv, Interviuri


Două aspecte pe care realizatorul/prezentatorul tv şi de radio Cristian Brancu le cunoaşte în egală măsură prin intermediul carierei vaste de jurnalist, dar, mai ales, prin experienţa sa de viaţă. Francheţea răspunsurilor sale nu lasă loc de alte interpretări.

Cum percepeţi dvs că se manifestă confidenţialitatea în viaţa unei persoane publice din România, după atâţia ani de experienţă în presa mondenă?

Confidenţialitatea ar trebui să aibă o limită, iar aceasta depinde de fiecare. Confidenţialitatea e acolo unde tu simţi că dincolo de o linie trasată e teritoriul tău şi nu al altcuiva. În România există oameni a căror limită de confidenţialitate este atât de îndepărtată, încât îşi arată viaţa în cele mai mici detalii. Alţii nici măcar nu se gândesc să iasă în evidenţă cu ceva, oricât de banal. Din acest punct de vedere în România văzută la tv, confidenţialitatea este acolo unde există rating şi tiraj. Ziarele tabloide din România sunt cele mai neconfidenţiale din lume, sunt cele mai “colorate”, în timp ce în alte ţări, astfel de ziare sunt combative. Ne aflăm într-o perioadă în care tot mai puţine lucruri pe care ni le imaginam că se întâmplă doar între patru pereţi, se văd la tv.

Cât a fost noroc şi cât a fost pasiune şi talent în cariera dvs de jurnalist în presa tabloidă din România?

Au fost de toate! Una fără alta nu merge. În orice caz, am avut norocul să cunosc nişte oameni care să creadă în mine, să devin partner cu ei, după care am avut un parcurs profesional în care nu au existat eşecuri. Şi probabil că asta ţine şi de noroc. Dar, dincolo de asta e foarte multă muncă. N-am primit nimic de la nimeni pe gratis în viaţă, astfel că, pentru fiecare lucru pe care îl am, am strâns din dinţi şi am muncit cu adevărat. Multă muncă, combinată şi cu puţin talent este paşaportul spre reuşita în cariera din televiziune. De asemenea, important este să te poţi afla şi într-o conjunctură favorabilă în care să simţi că un anumit produs este de succes. În concluzie, fără muncă degeaba ai talent, şi chiar dacă ai talent şi depui şi efort în ceea ce faci, un gram de noroc nu strică.

Cum vedeţi această industrie a gamblingului, general vorbind? Exclusivistă, opulentă, elegantă, de divertisment? O puteţi asemana cu viaţa mondenă din România?

Industria gamblingului poate fi asemănată cu viaţa mondenă de la noi, dar numai într-o anumită măsură, atunci când se ating, când se întâlnesc. În acest sens există subiecte “picante” cu vedete care joacă şi pierd, care se ceartă. Cele mai spectaculoase sunt, evident, acelea când protagoniştii pierd sute de mii de euro. Această lume, a jocurilor de noroc, s-a dezvoltat în România în fine aşa cum ar trebui. Cred că o ţară îşi poate măsura bunăstarea şi după faptul că se umplu cazinourile existente într-o metropolă  aşa cum este Bucureşti. Câtă vreme există clienţi, înseamnă că în continuare există bani şi e criză numai pentru anumiţi oameni; alţii îşi pot satisface, totuşi, o astfel de pasiune. Lumea aceasta are atâta discreţie atât cât trebuie să aibă pentru că în momentul în care vii la un cazino să joci e bine să fii lăsat în pace. Ştie să-şi conserve clienţii şi modul de a se promova, iar asta se vede şi în Bucureşti. Unii spun că sunt prea multe cazinouri; eu nu sunt de aceiaşi părere atâta vreme cât sunt bani. Banul trebuie să circule. Industria e încă în plină înflorire. Dacă omul vine să dea banul, oferă-i tot ce poţi ca să se simtă şi bine, oferă-i acel divertisment de care are nevoie, să vadă şi altceva faţă de ceea ce ar putea să vadă şi în altă parte. Este o lume care s-a aşezat exact aşa cum trebuie, cu zonele ei negre, gri şi albe.

Adesea, subiectul “jocuri de noroc” este considerat unul tabu şi este asimilat cu un produs din lumea oamenilor bogaţi şi cunoscuţi, a “vedetelor”. Apar situaţii când aceştia se feresc să recunoască că sunt jucători de cazino, spre exemplu. De unde credeţi că vine reacţia asta? E cumva teama în faţa mentalităţii unora sau, pur şi simplu, discreţie?

În momentul în care ocupi o funcţie publică sau vrei să accezi către un astfel de loc şi să deveni un reper moral, nu ştiu de ce trebuie să pară că, o pasiune care poate fi ţinută în frâu, nu există. Asta e o reminiscenţă oarecum comunistă ce continuă să fie în mintea unora şi aşa cum n-am scăpat de multe lucruri în mentalitate, nu ne-am detaşat nici de această istorie care e, oricum, privită cu cât mai multă normalitate. Oraşele s-au umplut de săli de jocuri, de cazinouri şi tot aşa… Lumea s-a obişnuit. Cunosc şi oameni care joacă la cazino, dar fără să-şi piardă minţile, ci, pur şi simplu, din plăcere, să-şi încerce norocul. Este o lume normală cu nesăbuiţii ei, cu bogaţii şi excentricii ei.

Cum comentaţi faptul că, recent, pokerul a fost recunoscut oficial drept sport al minţii şi că mulţi jucători români sunt printre cei mai buni?

Aşa şi este! Mie mi se pare o ştire foarte simpatică şi care consfinţeşte cumva faptul că, prin sângele multor oameni, jocul cu mintea şi cu noroc, în egală măsură, trebuie să fie recunoscute ca o parte din noi. După părerea mea, pokerul este un joc în care mintea e elementul principal. Oamenii care ştiu să joace poker, ştiu să joace bine cartea şi în viaţă în sensul în care ştiu să aştepte, să-şi construiască o strategie, să bluffeze. Faptul că a fost recunoscut drept un sport internaţional, este o chestiune pe care ar trebui să o înţeleagă şi românii.

“Viaţa ca o pradă” sau viaţa ca un joc de cazino unde totul este supus destinului?

În România viaţa a devenit un joc de loterie pentru că, indiferent ce ai face uneori, sau cât de bine te-ai mişca, dacă tragi un loz şi el este necâştigător, iar cel care organizează loteria este un stat care timp de 20 de ani n-a avut grijă de tine, viaţa ia aspectul unui astfel de joc de noroc. Totul a devenit nesigur. Aş vrea să devină viaţa un joc de cazino dintr-un singur motiv: în cazino există reguli, în viaţa de zi cu zi, nu. Aşa că, în astfel de condiţii, aş apropia viaţa mai degrabă de idee de “pradă”. Suntem într-o zonă capitalistă în care există victime şi vânători şi nu e o limită ca într-un joc cazino. Da, “viaţa e ca o pradă”, cum bine a zis Marin Preda.