De-a lungul anilor, mii de înşelătorii au avut loc în sălile de poker şi cazinouri, fie că vorbim de cele tradiţionale sau de cele online. Acestea sunt doar câteva dintre cele mai reuşite.

Savannah

Înşelătoria Savannah Roulette l-a avut ca ″maestru de ceremonii″ pe Richard Marcus şi echipa sa de trişori profesinişti, fiind considerată din 1995 până în 2000, cea mai bună înşelătorie din istoria gamblingului legal, şi asta de către majoritatea experţilor în supraveghere. Marcus i-a dat denumirea de Savannah după numele stripteuzei care îi dansa în momentul în care i-a venit ideea. Savannah a fost arma numărul unu a lui Richard timp de şase ani, iar din cele peste o mie de încercări, a eşuat o singură dată să primească banii. Şi asta nu pentru că şi-ar fi dat seama cazinourile de ceea ce se întâmplă, ci pentru că se săturaseră să le dea bani lui Marcus şi echipei sale, fiind conştienţi totodată, că erau înşelaţi. Nimeni nu a putut să descifreze înşelătoria, până când Marcus a dezvăluit-o în cartea sa scoasă în 2003, American Roulette.

Savannah nu era nimic mai mult decât o variaţiune a înşelătoriei bet-and-run (pariază şi fugi), unde jucătorii disperaţi puneau pariuri la ruletă şi înşfăcau jetoanele înainte să piardă şi înainte ca dealerul să le poată lua. Astfel, ascunzând jetoane de 5.000 $ (sau de 1.000 $ în cazinourile cu limită mai mică) sub jetoane de 5 $ pe liniile de pariuri de 2 la 1 (aşezându-le pe cele de 5 $ puţin oblic, către dealer, pentru a masca jetonul de deasupra). Echipa lui Marcus încasa astfel $10,010 când câştiga şi pierdea doar 10 $ când nu le ieşea pariul. Reuşeau să facă asta înlocuind imediat jetonul de 5.000 cu unul de 5, în momentul în care bila cădea pe numărul căştigător. Când erau prinşi de către dealer, recurgeau la o metodă în care se prefăceau beţi şi afirmau că nu îşi dăduseră seama că bila se oprise. Reuşeau să scape de fiecare dată pentru că dealerul nu văzuse jetonul de 5.000 $, aşa că se mulţumea că stiva cu jetonul înlocuit era cea originală.

Era normal ca în momentul în care câştigau, dealerul să nu ştie de unde venea agitaţia, aşa că ei trebuiau să o verbalizeze ″Jetonul meu de 5.000 de dolari e pe coloana câştigătoare″, obişnuiau să spună. Aşa că dealerul şocat ridica chipul de deasupra şi îşi anunţa şeful, care chema imediat agenţii de supraveghere, pentru a inspecta pariul suspicios. Cei de la supraveghere nu făceau altceva decât să urmărească caseta şi să afirme că pariul era legal. De fiecare dată când Richard face o demonstraţie Savannah la seminariile lui de training, echipa cazinoului pur şi simplu rămânea stupefiată la cum ceva atât de elementar poate avea o eficienţă atât de devastatoare. Vechea zicală ″simplu şi bun″ este un adevărat truism când vine vorba de această înşelătorie. Totul era atât de bine organizat încât niciuna dintre organismele alertate ca Griffin Agents, Gaming Enforcement şi toţi ceilalţi ce aveau legătură cu asigurarea securităţii şi supravegherii, nu puteau face nimic când Richard încasa sumele enorme, pentru că nu îşi puteau da seama niciodată ce anume făcea. Experţii în protejarea gamingului din toată lumea au clasat înşelătoria Savannah ca fiind cea mai bună.

Poker Light

Poate că cel mai vechi mod de a trişa la poker este marcarea cărţilor. Încă din timpurile cele mai îndepărtate ale pokerului, pe bărcile de pe Mississippi şi în saloanele din Wild West-ul american, trişorii au inventat orice metodă ingenioasă de marcare a cărţilor, toţi ajungând într-un final fie închişi, fie li s-a mai interzis să mai joace, bătuţi sau chiar mai rău. Cu toate acestea, pe la mijlocul anilor 1990, un optometrist din New York împreună cu iubita sa Dawn, au inventat cea mai bună metodă de marcare a cărţilor din toate timpurile.

Marcarea cu o substanţă pastă numită „daub” era deja cunoscută de o perioadă, iar la acea vreme, marcarea cu soluţii invizibile care luminau, aveau nevoie de ochelari speciali care să le dezvăluie. Apoi au apărut lentilele de contact care au îmbunătăţit considerabil acest tip de operaţiuni, chiar dacă acestea aveau o culoare roşiatică ce aducea suspiciune asupra purtătorului. Dar când acest optometrist şi-a propus să descopere cel mai bun mod de a înşela, folosind cel mai bun echipament, rezultatul a fost exact cel scontat: cel mai bun. Prima sa invenţie au fost lentilele de contact care nu aveau nici cea mai mică umbră sau culoare. A doua a fost o soluţie care nu se simţea la atingere, dacă era aplicată pe cărţi, şi care îmbunătăţea modul de vizualizare galben-verzui al marcajului ″poker light″. Dar ceea ce a revoluţionlizat cu totul conceptul de marcare a cărţilor era formula soluţiei invizibile, care făcea ca orice urmă să dispară de pe cărţile marcate într-un interval de 45 de minute. Asta înseamna că, în cazul în care cărţile erau verificate la lumină infraroşie peste 45 de minute de la aplicarea soluţiei, absolut nicio urmă nu putea fi găsită. În consecinţă, orice dovadă a înşelătoriei se autodistrugea, pentru că era imposibil ca verificarea cărţilor să se facă în aşa scurt timp. Prietena sa, Dawn, a devenit persoana care se ocupa de cărţi. Fiind femeie, s-a folosit în mod natural de avantajele feminine. Având geanta deja plină cu cosmetice, nu era niciun motiv pentru care să nu se poată uita în oglindă şi să se rujeze la masa de poker, aruncându-şi părul pe spate. În timpul acestor gesturi aparent inofensive, Dawn aplica soluţia cu degetele, de pe un burete aflat în geanta sa, pe măsura ce putea vedea valoarea cărţii. O altă metodă de a aplica soluţia, care se făcea atunci când optometristul era şi el prezent, era sa folosească un pachet de ţigări înmuiate cu soluţie, în timp ce scotea una să fumeze. Niciunul dintre ei nu erau fumători, dar pentru a continua înşelătoria, trebuiau să se prefacă.

Cuplul de trişori au câştigat câteva milioane de dolari pe parcursul celor 5 ani de activitate. Astăzi, nu se ştie câte echipe profesioniste cu aceeaşi activitate există, chiar dacă tehnologia este, aşa cum se întamplă în toate segmentele vieţii, într-o continuă dezvoltare, în lumea pătată a marcatului cărţilor de poker.